O MICA POVESTE
imi mai amintesc cateodata ce va povestesc acum. eram in liceu, acum vreo 10 ani (nu imi vine sa cred cate s-au intamplat in zece ani, sau pur si simplu ca au trecut 10 ani). eram in pauza, stateam toti colegii pe bancute, in parc. discutam. si in disutie se “strecoara” mancarea. mie mi-e scarba daca gasesc in mancare par, mie nu imi place sa mananc nu stiu ce, mie nu imi place sa vad nu stiu ce cand mananc. insa parul din mancare era, in viziunea noastra, cel mai scarbos. unul din colegi a spus ca arunca mancarea din farfurie daca vede par in ea.
atunci el, un coleg, un om simplu, corect, adolescent, crescut de bunici, trecut de mic prin greutati si lipsit de dragostea pe care numai un parinte i-o poate darui (nu spun ca bunicii nu ne iubesc) a spus: “esti singur pe camp intr-o zi de munca. farfuria de ciorba este singura ta mancare. vezi un par in ea. ce faci? o arunci? e mai simplu sa dai la o parte parul.”
trebuie sa va spun ca acum un an cand am fost acasa de sarbatori, l-am reintalnit. si mi-a placut ce vad. el nu a fost niciodata vreo frumusete, nici acum nu era. dar era o mandrie si o frumusete aparte pe care persoana lui o emana. imi vorbea cu drag despre viata lui, despre lucrul lui, despre “fata” lui. un om modest, dar mandru. oare ma intelegeti?
sunt lucruri importante pe care acum le fac si maine nu mi le mai amintesc. insa sunt lucruri mici, care in aparenta nu au nimic important. eu tocmai pe acestea nu le pot uita.
